joi, 21 august 2014

Refugiu

          De multe ori mi-am spus „nu mai pot, nu mai pot!”. Şi totuşi... am mers înainte. Am încercat să am tot timpul în vedere că alţii o duc mai greu decât mine. Cu toate că nu prea îţi vine să crezi asta când tu te chinui singur cu depresia, anxietatea şi ai ameţeli şi atacuri de panică...
          De la o vreme, de când am avut prima criză de anxietate, care a fost atât de rea, încât am fost destul de speriată şi a doua zi, am încercat să mă ţin ocupată cât pot de mult, să citesc, să mă uit la filme, să ascult muzică liniştitoare şi să-mi găsesc activităţi care să mă determine să uit de probleme şi să fiu concentrată la ceea ce fac. Doar că, indiferent de ce aş face, nu pot uita. Pot ignora pentru o anumită perioadă de timp, câteva ore adică, mai mult nu. Iar în acel moment când nu mai rezist, iau un pix şi-mi pun gândurile pe hârtie.
          Scrisul mă linişteşte într-o anumită măsură, e un fel de refugiu. Trec printr-o perioadă - care nu ştiu când se va termina - când am nevoie cu disperare de linişte. Ăsta e motivul pentru care scriu. Cel mai mutl scriu seara, înainte să mă culc. Atunci aştern pe foaie tot ce simt, tot ce gândesc, tot ce îmi trece prin cap, că aşa poate voi avea un somn liniştit.
          Doar că de câteva săptămâni nu mai dorm deloc bine. Noaptea îmi place, dar sunt momente când abia aştept să vină dimineaţa. Uneori, când nu pot adormi, îmi vin în minte tot felul de gânduri negre. Vin din senin! Nu ştiu cum, aşa... fără motiv. Şi am observat că aceste „coşmaruri” pe care le am când sunt trează sunt mai rele decât cele pe care le am când dorm... Ce înseamnă asta?!
          Nu prea am cu cine să vorbesc. Adică am... Recent mi-am făcut o prietenă. Singura. Bine, nu ştiu dacă prin definiţie se poate numi „prietenă”, fiindcă nu o cunosc foarte, foarte bine şi, în plus, e departe de mine geografic vorbind, dar mie aşa îmi place să o numesc, aşa îmi spune şi ea mie. Nu ştie povestea mea pe de-a-ntregul, însă deocamdată mie îmi este suficient că mă ascultă cineva, că citeşte ce îi trimit...
          Doar că mereu simt că am nevoie de cineva lângă mine, să mă ia în braţe, să îmi spună faţă în faţă că îi pasă...
          Şi multe, tare multe ar mai fi de spus. Dacă e cineva acolo... care mă înţelege... dă un semn, te rog...


-A.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu